Nýjustu breiðskífu Sigur rósar, Með suð í eyrum við spilum endalaust, var beðið með mikilli eftirvæntingu í höfuðstöðvum Monitors. Eftir vel heppnaða heimildarmynd um tónleikaferð hljómsveitarinnar um Ísland í fyrra var ákaflega erfitt að spá fyrir um hvað kæmi næst. Fréttir bárust af samstarfi Sigur rósar og upptökustjórans Flood í fyrra. Hann hefur unnið með U2 og The Killers, sem eru langt frá því að vera á sömu tónlistarlegu bylgjulengd og Sigur rós.

Fyrsta lagið á Með suð í eyrum… lýsir á óyggjandi hátt yfir að skífan er öðruvísi en fyrri verk Sigur rósar. Lagið heitir Gobbledigook og blandar á frábæran hátt folk-poppi saman við melódíu sem fáir töfra fram jafn vel og Sigur rós. Þar með hefur tónninn verið sleginn; Sigur rós hefur ekki verið jafn fersk í langan tíma. Gobbledigook og næsta lag, Inní mér syngur vitleysingur, eru hressandi vitnisburður um hversu framúrskarandi hljómsveit Sigur rós er. Jafn vel útfærð popptónlist er vandfundin.

Með Með suð í eyrum… er Sigur rós þó á engan hátt að yfirgefa uppruna sinn. Skífan geymir allt sem gerir Sigur rós að Sigur rós. Fallegar strengjaútsetningar, alls kyns hljómborð og önnur torkennileg hljóð sem krydda súpuna og gera hana bragðbetri. Skífan er að miklu leyti auðmeltari en fyrri verk Sigur rósar og að mörgu leyti skemmtilegri en () og Takk. Það liggur beinast við að bera hana saman við meistaraverkið Ágætis byrjun, enda hefur hún allt. Nokkuð hefðbundna popptónlist í Við spilum endalaust og ekta Sigur rósar-epík í Festival og All Alright. Þá er Ára bátur hreint stórkostlega fallegt lag þar sem sinfóníuhljómsveit og drengjakór njóta sín við hlið Sigur rósar.

Sigur rós er hljómsveit sem fer algjörlega sínar eigin leiðir og kemst upp með það. Með suð í eyrum… er nánast hnökralaus skífa sem á eftir að opna nýjar dyr fyrir hljómsveitina og auka hróður hennar um allan heim.

Mai bun decat Takk.

[8.3]

Uaaaaa…. Heaven Shall Burn. Iconoclast Part 1.

Amicilor mei nu le place Heaven Shall Burn. Ma rog, unora dintre ei. Detaliez. Am o sumedenie de amici, cei mai multi din ei ascultatori avizati de muzici diverse. O parte dintre ei asculta, evident (si) metal. O parte din cei care asculta si metal asculta si hardcore. Altii asculta doar metal, si nu asculta hardcore. Cei care asculta si hardcore, se arata dezgustati de Heaven Shall Burn. Cei care nu prea asculta hardcore s-au declarat placut impresionati de Heaven Shall Burn. Hmm… Poate ca cei care asculta hardcore asculta si post rock si indie, iar proficienta seaca nu prea ii atrage. Ii plictiseste mai degraba. Iar eu nu mai pricep nimic. Mie imi place Heaven Shall Burn si am descoperit - mea culpa… - zilele trecute o trupa pe nume The Secret - niste italieni care canta (post?)hardcore. Si imi plac si The Secret, cum imi place si Heaven Shall Burn. Ma rog, nu in acelasi fel, sunt doua felii diferite. Dar imi plac ambele trupe. Heaven Shall Burn nu are nici o legatura cu The Secret, deloc deloc. In acest context mirobolant, ma intreb totusi de ce amicii mei nu pot fi ca mine, sa le placa si The Secret si Heaven Shall Burn. Pentru ca Heaven Shall Burn nu sunt nici Soilwork, nici In Flames. Prietenii mei mi-ar putea reprosa, in cor: “Da, nu sunt!… Ascultam fiecare nou Soilwork sau In Flames sa vedem daca albumul cel nou este mai slab decat precedentul, si, cand avem dreptate, zicem: <<Uuuu… nasoooool…>>… Pe cand Heaven Shall Burn…”

Ei bine, dragi amici, care e problema cu Heaven Shall Burn?… Poate cineva sa ma lumineze?… Pentru ca mie, personal, mi se pare unul din cele mai bune albume ale anului. Da, stiu, Lamb Of God nu mai sunt ce erau acum 4 ani, iar wall of death se pare ca a devenit un zbucium la fel de lipsit de substanta ca o gheata Nike, dar va rog, este vorba de un album excelent. Sunteti nedrepti!… Nici macar nu ati facut efortul sa-l duceti la capat. Da, ati ascultat mii de breakdown-uri si milioane de riffuri provenind din Gothenburg si suburbii - dar v-ati saturat de ele taman acum?? Da, e adevarat, “Iconoclast…” nu aduce nimic nou dar de cand originalitatea este criteriul sine-qua non in aprecierea calitatii unui produs? Eu unul am dat o sansa HSB iar baietii m-au rasplatit - am gasit un teritoriu familiar si sigur.

Ultimul Heaven Shall Burn este proficienta intruchipata. Scris ca la carte - imbina perfect elementele metalului modern si brutal, varietatea atent calculata nu lasa loc de plictis pana la ultima piesa. Avem si o preluare - excelenta de altminteri - Edge Of Sanity “Black Tears” si piesa finala - da, instrumentala, “Atonement”. In virtutea proficientei - snob cuvant, ah, manualele de marketing! - baietii au presarat bijuterii metalice in fiecare piesa, dupa reteta: productie perfecta, melodie (da, tipul de melodie intalnita si pe “Antigone”, dar mult mai matura acum), rrrifurrrri rrrrrapide, blasturi nimicitoare si subtilitati exaltante.

Dar, scriu, scriu si indoiala ma apasa. Albumul suna bine dar… dar… Un [7,7] care nu penalizeaza truda baietilor ci genul in fine. Sunt prea multe “produse” bune care suna sensibil la fel. Luati si ascultati-l. Va veti trezi aruncand pumnii in dusmanii imaginari, pulsul se va accelera si adrenalina va pulsa prin vene. Din pacate, oricare din amicii mei pot enunta inca 50 de albume care instiga la fix aceleasi reactii.

D.M.

E greu de facut o cronica la un album romanesc. Uneori ii stii pe oameni, le apreciezi munca, scena de la noi e saraca de tot, ce sens mai are sa dai si tu o nota proasta la un album aparut in urma eforturilor extrem de serioase ale unor entuziasti?. Ei bine, cu mentalitatea asta nu ajungem nicaieri. De la bun inceput, am fost convinsi ca un album, orice album, trebuie sa fie privit in contextul plenar al scenei. Nu conteaza ca e aparut la noi si nu afara, iar un sunet prost nu poate fi justificare pentru o prestatie jalnica. Nu suntem aici nici la olimpiada persoanelor cu handicap iar corectitudinea politica ne repunga. Citeste restul articolului »

Incepem cu nota: 10. Ar fi o porcarie ca acest album sa primeasca un 9,5, sau 9,8 iar cine-i da 9,9 ar trebui spanzurat pentru rea-credinta. Ca om batran, pot numi doar cateva albume la nivelul acestuia: FSOL - “Dead Cities”, Massive Attack - “Blue Lines”, Aphex Twin - “Selected Ambient Works”, Tortoise - “Millions Now Living Will Never Die”… E munca de pionierat ce face omul asta, si asta intr-o scena care, dominata de usurinta accesului la informatie, se autocopiaza la culme.
Burial e un tip sincer. Cvasi-necunoscut ca persoana fizica, sunt cateva interviuri pe net care au facut in acest an cateva milioane de hit-uri. Si, in toate aceste interviuri, se releva acelasi om: simplu, limbaj limitat, idei putine si fixe. Dezvoltat dintr-un simplu fan al scenei timpurii de d’n'b, purist al underground-ului “keep it reel”, dezamagit de evolutia ulterioara a scenei. Idolii sai au capatat nume si fete, s-au retras in studiouri sofisticate, au plecat urechea la public si publicul i-a integrat in mainstream. Din cate declara, Burial nu se considera muzician. Este complexat de programele destepte de facut muzici destepte, butoanele il sperie si proficienta i se pare inutila. Soundforge si un grafic ce seamana cu o coloana vertebrala de peste par a fi indeajuns. Si sunt indeajuns. Sunt indeajuns pentru un sunet spart, prost, defect, disonant si dezechilibrat. Trist peste masura, vulgar in limitari si imperfectiune. Ableton?.. Unde esti?… VST-uri si librarii savante?… Rewire?… Ntz. Soundforge plus un os de peste. The beatz. Those drums. Ritmurile bantuie, malign si stirb. Sincope inacceptabile. Goliciune. Iar vocile… Ati ascultat “Dead Cities” - Future Sound Of London?… Burial este actualul sunet al Londrei. Si Londra - dupa Burial, cronicar resemnat - este urata. Burial este un om care vorbeste prost si se repeta. Dar el stie asta si ne canta. Ne canta esecurile, ne canta viata, ne canta scena, ne canta Londra. Si cronicarul si-a ales ca limba dub-step-ul. Limba pe intelesul semenilor sai londonezi.
In ciuda faptului ca Burial nu canta, nu mixeaza, nu se promoveaza, nu apare concentrat in spatele butoanelor, NU exista, albumul a primit recenzii incredibile in media de peste tot. E unul din putinele albume care nu lasa loc de “mai bine”, care se cere recenzat si recomandat. Aruncat pe messenger, “Cum suna Archangel aia…” Fara indoiala, Burial va fi responsabil, prin greutatea si consistenta produsului sau, de integrarea dub-stepului in playlistul indie global, in aparitia de mii de clone si de mixuri. Sunt neincrezator in aparitia unui alt album dub-step la fel de bun. Nici Burial nu si-a dorit sa scoata un album atat de consistent, greu si profund. Omul a vrut sa auda din nou those drums. Nu le mai auzea in ceea ce se creeaza acum, si si le-a facut singur.

Nu sunt prea multe de zis despre muzica. Nu se cere vorbita si nici macar ascultata. Si cum din recenzia asta nu va veti face nici cea mai mica idee despre “Untrue”, cumparati-l, sau, daca nu va e la indemana, descarcati-l de pe net. It’s a must. [10,0]

Interviu Burial: blackdownsoundboy.blogspot.com/2006_03_01_archive.html

…si inca unul: http://www.factmagazine.co.uk/da/6199

D.M.

Yndi Halda sunt cinci baieti dintr-un sat de undeva din sud-estul Marii Britanii. Parca veniti sa repicteze peisajul post-rock dupa despartirea de Godspeed You! Black Emperor, Yndi Halda au ales pentru EP-ul din 2006, “Enjoy Eternal Bliss” (care este si traducerea numelui trupei din germana veche), compozitii asemanatoare celor de la GY!BE (toate melodiile au peste zece minute, orchestratie care construieste imagini si stari la fel de puternice), diferite insa prin tema, care la YH este mult mai rurala, mai putin aglomerata decat urbanul Montrealului. In patru melodii, “fericirea eterna” de care se bucura nu doar protagonistii, ci si orice ascultator atent (pentru ca 4 melodii care dureaza o ora si cinci minute pot fi solicitante), este adusa, pe langa bass/chitara/tobe, de instrumente precum glockenspiel, lapsteel, banjo, pian sau vioara, chiar si unele coruri. Enjoy Eternal Bliss vine dupa un prim release cu acelasi nume din 2005; 300 de copii facute manual de membrii trupei. Acesta avea doar 3 melodii, “A Song For Starlit Beaches” urmand sa apara ca bonus pe re-release-ul din noiembrie 2006 pe internet si februarie 2007 in magazine. Pentru incheiere, tot ce mai am de spus e ca astept cu destul entuziasm si urmatorul release; sunt competenti, stiu foarte bine ce fac si merita mai mult decat atentia castigata pana acum.  [8,5]

Blotted Science. Ron Jarzombek – chitara (Watchtower, Spastic Ink). Alex Webster (Cannibal Corpse, Hate Eternal). Charlie Zeleny – tobe (Behold… The Arctopus, Jordan Rudess). Ex Blotted Science - Chris Adler – tobe (Lamb Of God). Ex Blotted Science – Derek Rody – tobe. Instrumental prog. Totally geek. Din cand in cand apare cate un super proiect de genul asta – “hai sa aratam lumii ce putem, ce buni suntem, ce experienta avem, ca putem face si altceva decat facem in trupele unde prestam de obicei”. “Machinations of Dementia” este exact genul de album scris de super trupeti pentru alti instrumentisti.

Citeste restul articolului »

Formata in anul 2001, trupa si-a deschis drumurile in 2002 cu albumul de debut self-titled, un amalgam de death metal, hardcore si progressive. Dupa trecerea la Victory Records, au avut mai mult succes in 2003 cu „The Silent Circus”, unde treaba se mai conturase, acest album venind cu un sunet mai tehnic, mai profesional, mai complex. A urmat ”Alaska” in 2005, o poveste relatata in chitari melodice si ritmuri progresive. Citeste restul articolului »

Formatia aceasta m-a speriat – din mai multe motive. Unul din ele - cautand informatii despre ei am descoperit ca au scos o gramada de release-uri, peste 30, si simteam putina ciuda pentru faptul ca i-am cunoscut asa tarziu. Oricum, sound-ul de pe acest album este tipic doar Citeste restul articolului »

Deh, nu suntem pe net de la inceputurile muzicii, asa ca ne vom opri uneori si la alte albume - aparute cu ceva timp in urma - luni, uneori ani, dar care merita recenzate. Un exemplu este si Cryptopsy - “Once Was Not”… Il mai tineti minte?… Rascoliti hard-discul, stergeti CD-urile de praf si reintegrati-l in playlist. Merita! Citeste restul articolului »

“Murdarirea este buna”. Nu era asta un slogan la un detergent? Cert, nu cel mai inspirat cu putinta. La fel stau lucrurile si cu ultimul Everytime I Die… Citeste restul articolului »